Lavinia Branişte: ″Esteuropenii nu se așteaptă să li se întâmple lucruri bune″ | Cultură | DW

0
7

DW: În romanul Interior zero abordați fenomenul migrației. Eroina cărții, Cristina, o tânără licenţiată în Litere, care lucrează ca secretară și traducătoare la firmă privată din București, suferă de pe urma absenței mamei plecate la muncă în Spania. Ați abordat acest subiect dificil și în cea mai recentă carte pentru copii pe care ați scris-o, despre un melcușor căruia îi e dor de mama care lucrează pe cealaltă parte a șoselei. De ce ați ales această temă           

Lavinia Braniște: În cazul romanului era o situație pe care o vedeam potrivită pentru Cristina. Noi două semănăm foarte mult, i-am împrumutat multe din viața mea, iar această experiență este și a mea, pentru că mama lucrează în străinătate de 15 ani. Cât despre cartea pentru copii “Melcușorul”, mi-a fost cerută pe tema aceasta în mod special de un editor din Republica Moldova, care știa că sunt sensibilă la subiectul migrației, pentru că a mai apărut și în alte cărți pentru copii din seria cu purcelușul Rostogol.      

Ce experiente ați trăit când a plecat mama dumneavoastră pentru a munci in străinătate?

Când mama a plecat la muncă în Spania, eram în anul doi de facultate, eram un adult în toată firea, nu unul dintre acei copii lăsați de mici cu bunicii, dați peste cap și dezorientați. Cu toate acestea, a fost greu – nu numai pentru mine, ci și pentru bunicii mei, care erau pensionari. Pentru că mama a stat o perioadă ilegal în Spania, fără hârtii, nu a putut să se întoarcă în țară când era bolnav bunicul, iar el a murit înainte ca ea să-l mai vadă. A fost o experiență dureroasă pentru toată familia. De abia după primii ani și-a făcut actele și a început să vină acasă în vacanțe.  

Am avut și eu o tentativă de emigrare în Spania după ce am terminat facultatea. Nu știu cât timp durează sentimentul acesta, dar în anul în care am fost plecată simțeam că eram suspendată între cele două țări, că viața nu era nici acolo, nici aici. Parcă nu eram nicăieri, nu mai înțelegeam ce se întampla nici acasă, nici acolo.

Bănuiesc că la cei plecați demult se mai risipește sentimentul acesta și că își găsesc confortul, nu știu după cât timp. Dar poate că o parte din acest sentiment rămâne pe viață: că locul tău nu mai e în nici una dintre cele două țări.   

Ce ar trebui să se schimbe în România ca să nu mai plece atâția români?

În primul rând e nevoie de salarii mai bune, totul pornește de la economie. Dacă ai suficienți bani ca să scapi de grija zilei de mâine, vin și celelalte, accesul la cultură, la timp liber… La nivel politic ne trebuie oameni pregătiți pentru domeniile pe care le conduc, inteligenți, competenți și educați, e nevoie de bunăvoință din partea politicienilor, de viziune și strategii pe termen lung.  

“E bine că oamenii protestează și că încep să simtă că au măcar o voce”

La lectura publică organizată de reprezentanța regională a Comisiei Europene și de Literaturhaus Bonn, ați fost întrebată dacă vă definiți ca european. Ați răspuns: sunt esteuropean. Ce-i caracterizează pe esteuropeni din perspectiva dumneavoastra și de ce sunt atât de diferiți de cei din vest

Modestia, umilința și gândul că nu se așteaptă să li se întâmple lucruri bune. Cred că e vorba de ceva ce a fost distrus în spiritul nostru de-a lungul istoriei și în istoria recentă, în special prin comunism: speranța că se poate întâmpla și ceva bun. Și atunci modul tău de a supraviețui e să faci față răului. Cam asta e tot ce îți propui, să te strecori cumva…   

În dialog cu publicul german de la Bonn, ați spus, totuşi, că mai aveți speranțe în ceea ce privește viitorul României.

Da, pentru că există partide noi, există oameni cu energii noi care se înscriu în aceste formațiuni – majoritatea tineri, dar nu numai. Cred că dacă se reînnoiește cu totul clasa politică sunt speranțe să se mai schimbe lucrurile, și poate, la un moment dat, vor merge spre bine și în România, chiar dacă nu se va întâmpla brusc. E nevoie de timp.    

Vă dau speranțe mișcările de protest din ultimii doi ani și implicarea societății civile  

Da, se formează o cultură a protestului, oamenii realizează că au dreptul să ceară măcar explicații pentru lucrurile care se întâmplă, în loc să le accepte pur și simplu, ca și când ar fi totul în regulă. E bine că oamenii protestează și că încep să simtă că au o voce. Și cultura voluntariatului e ceva nou. Încetul cu încetul cred că ne desprindem de acel individualism pe care l-a alimentat din plin comunismul: fiecare era pentru el și se salva cum putea, nu-l interesau ceilalți. Acum cred că suntem mai conștienți că trăim într-o comunitate și că trebuie să ne intereseze binele comun.   

Varianta germană a romanului dumneavoastră a avut parte de multe recenzii pozitive în presa din Republica Federală. Criticii germani au menționat că există diverse aspecte în povestea Cristinei cu care se identifică și tinerii din Occident, spre exemplu indiferența în relațiile de cuplu (prietenul ei cu care are o relație la distanță repetă că nu vrea să-i creeze așteptări), distanța emoțională, problemele de comunicare. Este acesta un element care îi leagă pe tinerii din est și vest?

Da, și poate strădania noastră de a fi prea moderni, faptul că nu ne acceptăm cu adevărat dorințele. Ți-e rușine să spui că îți dorești ceva, pentru că nu ești suficient de detașat. Vedem în detașare o trăsătură dezirabilă a societății noastre.

Ați tradus romane din limba engleză, între care “Un diavol în paradisde Henry Miller. Cum vă influențează activitatea de traducătoare când scrieți? 

O influență foarte clară a fost în cazul literaturii pentru copii. Traducând cărți pentru copii, m-am gândit că poate aș putea să scriu și eu ceva pentru acest public. Am încercat și a ieșit. 

În cazul ficțiunii pentru adulți, nu sunt conștientă de influențe – dacă ele există, sunt foarte fine și decantate cumva fără știrea mea. În munca de traducere literară trebuie să fii foarte atent să nu pui prea mult din tine acolo, ci să-i rămâi fidel autorului, el trebuie să fie în text. Tot timpul există precauția aceasta, mai ales dacă traducătorul este și scriitor: să nu fie prea clar el în textul tradus.   

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman “Interior zero a fost distins cu premiul Nepotul lui Thoreau pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul Null Komma Irgendwas“. Scriitoarea a fost invitată în aceste zile la Bonn, unde a citit fragmente din roman în cadrul seriei Literatour d’Europe, inițiată de reprezentanța regională a Comisiei Europene și de Literaturhaus Bonn.  



Source link

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here